În mai 2026, Parlamentul României a devenit o instituție decorativă. Puterea reală de a legifera nu se mai află în sala de plen, ci în birourile Guvernului, unde se semnează ordonanțe de urgență cu o viteză și o nonșalanță care ar fi șocat orice democrat din anii ’90.
Datele sunt elocvente. Între 2021 și aprilie 2026, guvernele României au emis 387 de ordonanțe de urgență. Doar în mandatul 2024-2026 s-au emis 128 de astfel de acte normative. Pentru comparație, în întregul an 2000 s-au emis doar 48. Ritmul s-a accelerat dramatic.
Ce înseamnă acest lucru în practică? Înseamnă că o clasă politică din ce în ce mai slabă din punct de vedere al legitimității a găsit o metodă simplă și eficientă de a ocoli dezbaterile parlamentare, consultările publice și controlul democratic. Ordonanța de urgență a devenit instrumentul preferat de guvernare.
Mecanismul este pervers de eficient. O ordonanță intră imediat în vigoare. Parlamentul are ulterior posibilitatea să o aprobe sau să o respingă, dar efectele ei sunt deja produse. În realitate, majoritatea ordonanțelor sunt aprobate tacit sau cu modificări cosmetice. Astfel, clasa politică guvernează prin decret, iar Parlamentul joacă rolul de notar post-factum.
Cele mai sensibile domenii au fost „reglementate” prin ordonanțe de urgență: modificări fiscale majore, reorganizări administrative, alocări de fonduri, schimbări în legislația justiției, ajustări ale pensiilor și a salariilor din sectorul bugetar. Practic, nimic important nu se mai întâmplă prin lege dezbătută. Totul se întâmplă prin surprindere.
În 2025, 63% din totalul actelor normative cu impact economic major au fost adoptate prin ordonanțe de urgență, potrivit unui raport al Institutului de Politici Publice. Cifra a continuat să crească în 2026. Acest procent arată clar o degradare gravă a democrației legislative.
De ce funcționează atât de bine această metodă? Pentru că oferă trei avantaje decisive clasei politice:
- Viteză – poate adopta măsuri impopulare fără dezbateri lungi care ar atrage atenția publică.
- Lipsa de responsabilitate – responsabilitatea se diluează. Când lucrurile merg prost, guvernul acuză „contextul”, iar Parlamentul spune că „a fost pus în fața faptului împlinit”.
- Control total – ordonanțele pot fi scrise exact cum dorește executivul, fără amendamente incomode venite din opoziție sau din societatea civilă.
Astfel, România a ajuns într-o situație paradoxală: are un Parlament ales democratic care a cedat voluntar cea mai importantă prerogativă a sa – puterea de a face legi. Clasa politică a descoperit că este mult mai comod să guverneze prin decret decât prin dezbatere.
Această practică nu este un abuz ocazional. A devenit metoda standard de guvernare. Indiferent că vorbim de coaliții de dreapta sau de stânga, reflexul este același: când apare o problemă sau o oportunitate de a introduce o măsură favorabilă clientelei, prima soluție luată în calcul este ordonanța de urgență.
Consecințele sunt profunde și de lungă durată. Cetățenii pierd treptat încrederea în instituțiile democratice. Legile devin instabile și imprevizibile. Investitorii străini privesc cu suspiciune un stat care schimbă regulile jocului prin decret nocturn. Iar clasa politică se obișnuiește din ce în ce mai mult cu ideea că poate face aproape orice, atâta timp cât are majoritate în Guvern.
Sistemul a găsit o modalitate elegantă de a păstra aparențele democrației în timp ce elimină esența ei. Are un Parlament, are alegeri, are dezbateri televizate. Dar puterea reală a trecut în altă parte.
Iar ordonanțele de urgență nu sunt decât simptomul cel mai vizibil al unei boli mult mai grave: capturarea statului de către clasa politică.
