În mai 2026, românii încă mai aud discursuri publice despre „lupta împotriva corupției”. Fraza sună din ce în ce mai hollow, ca o mantra repetată mecanic de oameni care știu foarte bine că lupta a fost pierdută de mult timp.
Corupția în România nu mai este un fenomen marginal, o abatere de la reguli sau o excepție. Ea a devenit însăși logica după care funcționează statul. A devenit sistemul de operare.
Nu mai vorbim despre câteva mite luate de funcționari mărunți. Vorbim despre un mecanism sofisticat, institutionalizat, care redistribuie resursele publice către rețele politice, de afaceri și administrative conectate. Un mecanism care a reușit să supraviețuiască tuturor agențiilor anticorupție, tuturor guvernelor și tuturor promisiunilor electorale.
Datele sunt grăitoare. Potrivit ultimului raport al Curții de Conturi din 2025, neregulile și prejudiciile identificate doar la nivelul cheltuielilor publice s-au ridicat la peste 4,8 miliarde de euro. Majoritatea acestor nereguli nu sunt erori administrative. Ele sunt consecința logică a unui sistem în care decizia publică este luată în funcție de interese private.
Ceea ce este și mai grav este că acest sistem s-a profesionalizat. Nu mai este corupție haotică, de tipul „plicul cu bani”. Este corupție inteligentă, legalizată parțial, bazată pe subcontractări, consultanțe supraevaluate, scheme de achiziții publice trucate, numiri în funcții strategice și acces preferențial la informație.
Partidele politice au devenit vehicule prin care aceste rețele își asigură protecție și continuitate. Liderii de partid nu mai sunt doar politicieni. Mulți au devenit manageri ai unor adevărate conglomerate de interese care includ firme de construcții, agenții de publicitate, case de avocatură, fundații și firme de consultanță. Partidul este paravanul, iar afacerea este scopul.
Cel mai cinic aspect este că acest sistem s-a dovedit extrem de adaptabil. De fiecare dată când s-a încercat combaterea lui, el a răspuns prin mutarea corupției la un nivel superior – acolo unde este mai greu de dovedit. Din „șpagă directă” s-a trecut la „servicii de consultanță”, „contracte de asociere”, „sponsorizări” și „parteneriate public-private” care ascund adesea transferuri masive de bani publici către buzunare private.
Astfel, corupția a devenit un fel de adeziv care ține întregul sistem împreună. Politicianul are nevoie de omul de afaceri pentru finanțare. Omul de afaceri are nevoie de politician pentru contracte. Funcționarul are nevoie de amândoi ca să-și păstreze poziția și privilegiile. Nimeni nu are interesul real să rupă acest lanț.
De aceea lupta împotriva corupției a devenit în mare parte un spectacol public. Se arată câteva dosare mediatizate, se organizează conferințe de presă, se votează legi care par dure, dar nucleul sistemului rămâne neatins. Cei care amenință cu adevărat acest nucleu sunt fie marginalizați, fie cooptați, fie compromiși.
În 2026, corupția nu mai este un cancer în corpul statului. Ea a devenit metabolismul normal al statului.
Iar cetățeanul obișnuit simte asta zilnic – atunci când plătește taxe tot mai mari pentru servicii tot mai proaste, când vede cum banii publici dispar în proiecte supraevaluate, când înțelege că regulile jocului sunt scrise nu pentru el, ci pentru cei conectați la rețea.
Sistemul nu este corupt.
Sistemul este conceput să funcționeze prin corupție.
